Uneori devenim ceea ce nu credeam vreodata, adica ‘carpe’!

Se intampla asta si la case mari, mijlocii sau mici. Nu e pe alese, ci e pe culese (din diverse experiente care ne marcheaza, care deschid in noi usi pentru schimbare). E ca o boala, te loveste si abia dupa ce iti trece iti dai seama cat esti de schimbat.

C’est la vie. Un oximoron, frumos de dureros. La fel ca asteptarile pe care le avem de la ceilalti. Cu siguranta nici noua insine nu ne oferim suficient timp, dar speram ca altul sa faca asta pentru noi. De ce? Nu stiu, ca altfel nu mai intrebam. :)) poate asa e natura noastra, poate in firescul nostru suntem intotdeauana buni, frumosi, destepti, devreme acasa. Dar degeaba suntem perfecti in mintea noastra daca nu si in ochii privitorului. Doar acolo sta frumusetea… si adesea celalalt demonteaza toate argumentele si convingerile tale.

Unde dragoste nu e, nimic nu e si chiar nu e! Nici macar razboi. Cu exceptia celui interior- sub forma unui foc mistuitor pe care te straduiesti sa il mentii aprins fara sa te arda. E frumos urat, dulcele amar, sexualul asexuat, e vis cu ochii deschisi si ireal in somn, amalgam de sentimente contradictorii, dar tot ce conteaza e ca simti. Esti viu doar cata vreme simti. Mai grava e tacerea. Nu cea launtrica, tacerea irevocabila dintre doua persoane.

Cand se intampla asta nici marea cu sarea, nici verdele din copaci si nici soarele nu ne mai incalzeste. Doar codru-ti ramane frate, ca sa ma exprim poetic, dar nici asta nu reusesc pana la capat. Cum au tot taiat astia padurile, te vei infrati cu niste cioturi…

Si-am incalecat pe-o sa, si nu mai cred in Ea!