Suflete criogenate

E frig. Oricâte haine ai pune pe tine, lipsa noastră de căldură vine din altă parte. Din răcirea pe care o aplicăm de ceva timp unii cu alții. Mie, unul, mi se pare că toată autoconservarea asta și disperarea de a ridica în jurul nostru ziduri care să ne apere de timp și de ceilalți, reprezintă doar mijloace de mutilare a propriei noastre naturi. Pentru că e în natura noastră să trăim cu oameni, nu singuri printre oameni. E în natura noastră să iubim, să protejăm. Dar un nou anotimp s-a lăsat peste natura despre care vorbeam: o iarnă grea. Sau poate că sunt eu mai sensibil zilele astea la temperaturi atât de joase.

Când sufletul meu țipă,
Cutremure inundă lumea.

O lacrimă ar fi de-ajuns
să-mi scalde inima în clipe netrăite,
și
ochii mi-s goi, precum văzduhul unei ierni geroase,
mintea încă cere inimii iubire, dar ea se zbate-n propria rațiune.

Se-aude un suspin, precum vântul întrebând natura,
dacă oamenii oare mai simt căldura?
Sunt reci, înfrigurați de frică. Nu dau uitării al sufletului of.
Trezirea!
În aste vremuri, trupul supune mintea.
E obosit de timpurile grele,
precum pământul iernii de-nceput.

Inimă și corp de gheață, pământul nu ne e destinul,
el doar cu-a lui căldura ne-mblânzește
atunci cand timpul nostru
nu va mai fi al vostru.