Si oamenii au fricile lor

Daca si ingerii au demonii lor, si oamenii au fricile lor. De apa, de foc, de inaltime. Exista multe frici pe lumea asta, pe unele le acceptam, pe altele le recunoastem, pe cateva le tratam, iar pe restul incercam sa le ascundem. Dintre toate, a mea este cea de singuratate la batranete. Cred ca din totdeauna am stiut ca daca imi va fi harazit sa ajung batran, voi fi singur. Intr-un fel, a fost sau este si alegerea mea, dar mai mult a sortii (cause I believe in destiny). Trist sau nu, cum ne asternem, asa dormim. Dar nu intotdeauna tine de noi.

Stiti tipologia aceea de batrani ursuzi si cicalitori… Asa sunt eu de pe acum si sper sa nu raman astfel, pentru ca m-as plictisi de mine. Sau nu m-as mai suporta. Ma uitam la bunici, cat de dedicati sunt si cum le umple viata un nepot. Ce poate fi mai frumos decat sa te mai nasti o data, constient acum, prin intermediul unui copil care iti aminteste despre ce e viata atunci cand ai uitat? Despre fragilitate, inocenta iubirii si a privi lumea prin lupa potrivita. O lentila care nu focuseaza pe tine.

Anyway, unii poate nu isi doresc astfel de trairi, poate nu sunt pregatiti sau pur si simplu vor altceva. Altii isi doresc cu ardoare si degeaba, viata le tine un monolog despre “nu, de data asta, nu!”
Eu incerc sa investesc in amintiri, intr-o zi imi vor fi prieteni, sfatuitori sau imi vor tine de cald. O recunosc cu gandul ca poate unii se vor bucura mai mult de alegerile facute, chit ca nu par ok, iar altii (mai) au timp sa schimbe ceva.
Impartasesc cu voi un gand pe care il am de ceva timp. O idee personala, egoist de altruista. As vrea sa am un azil si, ajutandu-i pe altii, ma voi ajuta si pe mine.