Scrisoare de jos în sus

În urma unei destăinuiri a cuiva drag, am fost profund emoționat de ce era în sufletul acelei persoane și am încercat să redau o parte infimă din trăirile-i intense și, totodată, un soi de eliberare a sinelui cufundat în întrebări.

-Cum este să nu spui niciodată „tată”? Sau cum ar fi să spui un cuvânt atât de simplu: „tată”? Îl rostim cu o așa mare ușurință, încât ni se pare o normalitate. Uităm, în schimb., cât de privilegiați suntem având parte de lucruri simple și de amintiri complexe.
-Cât este de dureros să nu ți se spună niciodată „tată”? Un dor ce zace latent în tine mușcând din tot ce n-ai trăit vreodată.
-Oare greșelile și patimile sunt cele care pun piedica fericirii? Greșelile cui? Mă uit în jur și văd atâția oameni nevinovați, copii care plătesc pentru păcatele părinților și părinți care plătesc pentru păcatele altora. În fond, suntem copiii Evei și ai lui Adam. Păcatul originar ne e înscris în sânge. Până când?
– Karma? Dumnezeu? De la cine primim aceste lecții? De la ochii care văd tot, de la urechile ce aud gândurile noastre.
-Oare iubirea nu e pentru toată lumea? Dar e singurul lucru care ne face umani!
-Oare noi, fiii lui Dumnezeu, nu suntem egali în drepturi? Nu așa ne învață religia? Și dacă suntem egali, pe care laturi din ființa noastră să ne măsurăm egalitatea?
-Cât putem îndura când sufletul țipă fără glas și inima trepidează precum muzica în boxe? Cât ne țin timpanele sau până surzim.
-Câte lacrimi și rugăminți îndreptate către Cerul care poartă valul norilor pregătiți de furtună? Sau ploaia e răspunsul lui, în loc de lacrimi?
-Când soarele, cu a lui căldură, va putea mistui negriciunea norilor și va încălzi un suflet ce pare al nimănui, dar totuși al tuturor?
Poate că viața însăși e o picătură de miracol astral. Dar cum să o privim, ca să o înțelegem?