Oglinda ca ochi al timpului

Știi momentul acela în care ai vrea să spui ceva, dar te gândești că deja a spus-o altul? Când ai vrea să fii cumva, dar ți se înșiră în față multiple feluri în care ceilalți ar vrea să te vadă? Citeam la un moment dat o idee interesantă a lui Sartre, care spunea că „putem întotdeauna să facem ceva cu ceea ce au făcut alții din noi”. Și da, am repetat de atâtea ori „altul”, „alții”, pentru că ceva din mine se întreabă constant dacă într-adevăr omul este un produs second-hand, un rezultat al lumii sau propria sa creație?

Uneori mă uit la trecut ca printr-o oglindă ciobită și mă întreb al cui este planul cu fiecare dintre noi. Al astrelor, al părinților, profesorilor, iubiților, angajatorilor, medicilor, al nostru? Puțin probabil, căci într-un asemenea context, experiențele și hopurile peste care am trecut nu ne-ar fi lovit atât de puternic încât să ne spargă. În suflet ne rămân cioburi și nu știm dacă vom întâlni pe cineva care să le poată strânge. Nu e o dramă, e un firesc al lucrurilor, un mers al lumii, un soi de specific al naturii umane. Însă dramatic este să te strângă o piele care nu îți aparține, o lipsă de curaj în doze care îți permit să spui ce sau cine îți place and go for it. E greu să fii tu când cei din jur te vor altul. E și mai greu să faci alegerile corecte, putând să te privești într-o oglindă care nu minte și nu cosmetizează. Pentru că atunci îți dai seama dacă ești sau nu un produs second-hand.