Ochii văd, inima cere. Și suferă în tăcere

Nu știu dacă e un clișeu sau un handicap al acestei lumi, dar știu cu siguranță că tuturor ni se întâmplă să iubim pe cine nu ne iubește. Ne confruntăm cu refuzuri de la cine ne place, cu plăceri și gânduri pe care nu ni le putem etala în raport cu persoanele pe care nu le putem avea. Iar dacă ești genul iubăreț, așa cum sunt eu, drama e și mai mare. Asta până când am ceva al meu și devin orb, încep să nu mai văd nimic pentru a vedea totul din fața mea. La ce concluzie am ajuns eu? Dacă nu-i chimie, nimic nu e!

Să nu se înțeleagă că asta le rezolvă pe toate. Uneori, nici chimia nu e suficientă, pentru că trăim într-o societate scufundată în tabuuri, judecăți, prejudecăți, lacune spirituale, iar eu mă lovesc zilnic de toate. E adevărat că în timp te fortifici, dar asta nu șterge semnele de întrebare ce te fac să te gândești „unde ai greșit?” sau „de ce tu?!”.

Se zvonește, se spune, se povestește, se trăiește cu speranța că fiecare are pe cineva undeva. Numai că nu întinerim pe măsură ce ne alimentăm răbdarea cu povești despre iubire, din contră, timpul nu se oprește pentru noi. Drept urmare, pentru mine rămâne tot o poveste. Nu sunt pesimist (deși poate asta e prima impresie); sunt doar realist și, totodată, resemnat. Lumea e așa cum e, cu grijile ei și gata să sacrifice oricând sentimentele pentru ceva mai sclipicios. Dar când se întâmplă să trăiești ceva frumos, autentic, care te face să simți prin toți porii și să ieși din propria piele, go for it! Oricât ar dura și oricât ar durea după. În fond, „cea mai puternică armă neevaluată la potențialul maxim rămâne iubirea”, după cum spune Einstein.