Nimeni nu te vrea fericit

Uitarea e inevitabila. Dar e de evitat sa uitam lucrurile importante, adevăratele lecții care ne însoțesc de-a lungul timpului. Observ ca adultii uita ca au fost copii. Si, copii fiind, aveau nevoie de tot ce ne lipsește chiar si atunci când suntem mari. Dragoste necondiționată, puritate, sinceritate, afecțiune, posibilitatea de a rade sincer si cât de tare putem. Ascundem copilul din noi si il reducem la tăcere, una care mocnește si alimentează focul interior al frustrărilor ce ne pune opreliști in a fi fericiți si a-i face fericiți si pe alții.

Ii aud pe mulți (in general, nu numai in aceasta perioada) ca le este dor de copilărie. Oare de ce? Chiar nu ne oprim sa punem si un semn de întrebare in afara de eternul punct pe care il folosim ca semn de observatie? Se vorbește despre un stil de viața sănătos, au apărut numeroase diete, băcănii cu produse bio-eco pe post de ingrasamant al unei vieți degradabile. Oare orbim din cauza hranei nepotrivite pentru suflet sau orbim voit, pierzând ultimele rămășițe ale inocentei care ne menține umani si speciali?

Paradox. Vine o vreme in care ajungi sa te vadă toți si nimeni din cei care ai vrea. Atât de vizibil si totuși invizibil pentru cei care contează pentru tine. Presupun ca suntem mulți spectatori de teatru, fără sa putem influența desfășurarea acțiunii așa cum ne-am dori. Exista un perete invizibil din cauza căruia nu ne văd sau chiar nu le pasa? Întrebări fără răspuns si răspunsuri care nu vin.

Se spune ca neamurile ți le da Dumnezeu, iar prietenii ți-i alegi. Eu cred ca tot noi, înainte de a veni aici, am ales drumul, oamenii si invățăturile pe care sa le culegem in viața asta. Câteodată as vrea sa nu văd multe , sa știu mai putine si poate fericirea celor săraci cu duhul mi s-ar arata si mie.

Căutam perfecțiunea care, de fapt, nu exista. E o utopie in spiritul căreia suntem educați/dresați de către o societate care nu ne mai dorește inocenti. Nimeni nu te vrea fericit.

#theblackman