Mai bine singur, decât singur în doi

Îmi plac oamenii discreți, îi apreciez pentru ceea ce sunt și cum sunt, însă îi iubesc în egală măsură pe cei cărora le place să strălucească. Consider că e minunat să fim diferiți, că nu există un prototip de „mai bine așa”, că dincolo de alegerile fiecăruia, stă înscris în natura lui tiparul în care se încadrează. Recunosc că de mic mi-a plăcut să fiu în centrul atenției, că am vrut să fiu altfel, că dacă mi-a fost vreodată frică de ceva, acel lucru e mediocritatea. În plan fizic mi-am exprimat ideile prin haine, tatuaje, tunsori speciale, printr-o imagine care să mă definească în cele mai fine detalii. De câțiva ani, fac același lucru și prin job-ul pe care îl am (sau care mă are). But… există și un revers al medaliei. Strălucirea de care aminteam orbește uneori chiar oamenii care îți plac, cei pe care vrei să îi cunoști bine, cel mai bine. Dar nu vor ei, pentru că se feresc să iasă cu cineva cunoscut.

Se feresc să descopere omul dincolo de carcasă și trăiesc totul pe fast forward, plătind același tribut superficialității în conturile căreia am și eu mari datorii. Acum, stau și mă întreb cine e mai superficial? Cine pare sau cine nu are răbdare să îl înțeleagă pe cel care pare? Oricum ar fi, un lucru e sigur: atracția sexuală își spune cuvântul în prima fază. Chimia pe care nu ai cum să o negi. Apoi socialul, apoi restul, apoi fiasco!
Cunosc și persoane fericite (no more than 70%, but is just fine). Nu se poate ca totul să fie pink, ne-ar veni rău de plictiseală. E ca și când am vrea să fim toți milionari în euro. Dar cine ar mai face curat?

Ani în șir m-am ghidat după sintagma panta rhei, dar când vine valul mai mare curăță tot și rămâi dezgolit ca o plajă după reflux. Cu amintirea că aici a fost cândva ceva. Curgerea asta a lucrurilor a transformat ideea de compromis în ceva normal, firesc, dar caut să mă feresc pe cât pot de ceea ce nu e autentic. Uneori e greu să îți dai seama ce trebuie să alegi, căci totul vine frumos împachetat. Eu cred că detaliile fac diferența și e mai bine să te pierzi în ele, decât în afara lor. Mai bine singur, decât singur în doi.

Mă uit în jurul meu și văd cum mulți, prea mulți oameni fac compromisuri de dragul familiei, copiilor, banilor, părerilor sociale. Cu riscul de a mă contrazice, nici măcar nu știu cum e mai bine (that’s my charm, I know). Parcă e mai ușor în doi. Până vine seara, atunci când stai în pat lângă un „străin”, iar gândul îți este la altcineva. Și altceva.
Cum spunea marele Preda: „dacă dragoste nu e, nimic nu e.”