Imitația perfecțiunii vs. A fi un păcat recunoscut

Cred că mulți au citit Quo Vadis, dar și mai mulți au văzut filmul cu același nume. În ultimele zile, poate fiindcă Săptămâna Patimilor s-a virtualizat într-un mare fel, m-am gândit tot mai mult la o întrebare generată de tot ceea ce văd în jurul meu: „Încotro?” . Atâtea poze și ipostaze umane ce imită perfecțiunea, încât nu-mi dau seama ce poate urma după toți „îngerii” rujați care deschid gura doar pentru a critica, după toți fericiții și împliniții care n-au fantezii, care nu înjură, care n-au gândit niciodată ceva rău despre nimeni, după toată puritatea aceasta care acoperă o mare mizerie cauzată de teamă. Teama de expresie, teama de a fi criticat și judecat pentru ceea ce ești.

Nu pot înțelege cum te pot împlini laudele pentru un fals, când o critică pertinentă a autenticității e singura realitate care îți amintește că ești om. Mă scuzați, eu prefer să fiu om. Dar știți ce? Nici măcar nu am de ce să-mi cer scuze pentru că simt, pentru că văd, pentru că trăiesc și nu mă prefac.

În calitatea mea de om, cu plusuri, cu minusuri, cu realizări, cu greșeli, n-o să țin o predică despre bunătate, nu sunt în măsură, dar o să spun răspicat că ceea ce ne face mai răi decât suntem este ipocrizia de import pe care o afișăm. Preluăm modele și măști de gura lumii, ne complacem în relații care nu sunt altceva decât parteneriate domestice și întreținem iubiți, plătind de fapt, iluzia unei non-singurătăți. Chiar mă gândeam : pentru cine scriu eu astea? Pentru cei care tocmai în perioada sărbătorilor, oricare ar fi ele, se înrăiesc prin ipocrizie, în loc să se îmbuneze acceptându-și toate ipostazele. Pentru mine. Pentru tine. Pentru oricine. Decât să fiu imitația perfecțiunii, ce bine că sunt un păcat recunoscut!