Flori, fete, filme la subsol de om

Sâmbătă am fost la Color Runner, care mi-a amintit de jocul acela pe care cred că îl jucam cu toții când eram mici, iar copiii de astăzi îl joacă la rândul lor: „Flori, fete, filme”. Alergăm printre evenimentele cotidiene și alegerile zilnice, încât privind de la distanță, totul capătă un aspect ludic. De câțiva ani mă simt o pasăre alergătoare, cu picioare lungi, care se grăbește să prindă emoții, să descopere lumea, oamenii dintr-o cu totul altă perspectivă- cei care nu se văd din cei care se văd. E un peisaj pestriț, un amalgam de culori individuale, o armată de sunete și imagini împotriva căreia mulți lansează critici. Eu încerc să o înțeleg, să o prind și să o surprind așa colorată cum este, așa negru cum aleg să mă îmbrac. Caut. Alerg. Sunt un Vagabond.

Ne umplem rafturile de creme, parfumuri, produse de îngrijire personală. Arătăm bine, emanăm energie. Pe noptieră așezăm cărți pe care le înfulecăm la ceas de seară, ultimele reviste din care sar noutățile internaționale în materie de modă, tehnologie și sex. Suntem atât de compleți și autosuficienți, încât mă întreb dacă undeva, pe rafturi, prin sertare, printr-un colț de cameră sau un subsol de om, mai există un loc pentru altcineva în viața noastră? Când să ne mai rămână timp? Cunosc senzația, deși nu aș vrea. După ce mă gândesc la asta, mă afund din nou în cărțile alese: „Consumatorul de suflete” de Codin Maticiuc, „Dragostea n-are plural” de Vladimir Drăghia, „Am să te iubesc până la sfârșitul lumii” de Marius Tucă și „Școala zeilor” de Stefano Elio d’Anna. Când se face târziu, am să sting lumina.