Exercitii de retorica


Ce ciudata e senzatia de a fi privitor. Observator intr-o lume care isi desfasoara existenta pe doua coordonate: online si offline. Printr-o rotatie de 360 grade observ (sau am impresia) ca toti sunt intr-o relatie si ca totul merge struna. Sincer, chiar mi-as dori sa fie asa. Deschid Facebook-ul si vad cupluri tinere cu copii, ceea ce ma bucura si ma face sa cred ca exista iubire. Le urmaresc cu drag postarile si uneori ma simt parte din peisaj, de parca as fi acolo. Pana la urma, chiar cred ca daca exista vreun scop pe lumea asta, acela e de a iubi. Nu ne putem impotrivi, cu exceptia cazurilor in care avem o alta misiune.

What the fuck, misiune?! As fi preferat ca lucrurile sa fie mai simple, sa fim toti la fel, uniformizati decat dezbinati, judecati si blamati. Traiesc un ciudat sentiment ca oricum as da-o, bine nu e. Apoi vin intrebari, remuscari, te simti neputincios si descurajat. Cauti in strafundul tau puterea de a merge mai departe, dar e ciudat fara un tel, fara o lumina, fara o directie. Navighezi pe mare fara busola, lasandu-te in voia curentilor, a sortii, ascunzandu-te dupa false planuri cincinale pe care le faci de gura altora.

Te trezesti dupa multe zile, luni, ani privindu-te in oglinda si gandindu-te ‘cand naiba ti-au aparut ridurile astea?’. Actorii preferati mor unul cate unul, cantaretii se sinucid, copiii celor din jur cresc devenind adulti. Life goes on. Cu sau fara noi.

Deci?
Fara deci si fara concluzie. Viata e un film fara deznodamant. Traim sub tirania lui ‘trebuie’, ne nastem goi si plecam g(re)oi, unii cu regretele propriilor alegeri sau ale compromisurilor acceptate.
Melodramatic, I know, viata e aspra, dar grea. Nu sta nici dupa noi, nici in noi.