Eu. Cine?

Veți spune, poate, că trec printr-o perioadă în care gândesc prea adânc. Așa e. De câteva zile mă macină o altă întrebare. Știu ce fac eu, cu cine merg, unde merg, ce îmi place să mănânc, văd, simt, dar dincolo de astea… cine sunt eu? Un superficial. Un profund adesea. Un om care dezamăgește sau care îi face pe alții fericiți. Cred că cel mai bine m-a definit o cunoștință: „Ești superficial când vrei, pentru că poți. Asta pentru că, în felul tău, ești un om profund care acceptă și vede lucruri. Nu ai cum să iubești frivolitățile dacă nu le înțelegi, iar cei care judecă superficialii, sunt chiar ei de acea parte, pentru că nu caută să îi înțeleagă”.

Aș vrea să pot vedea frumusețea în orice lucru urât, inclusiv în mine. În mine cu mine. Weekendul trecut am primit câteva lecții, pe unele sunt convins că le meritam.Nu de alta, dar le-am primit și cu alte ocazii, fără să învăț nimic din ele. Cam asta e cu lecțiile, se agață de tine până te uiți în ochii lor și le înțelegi mesajul. Spuneam în postările trecute cât e de important să vezi frumusețea în lucrurile mărunte- a devenit scopul meu principal pentru care muncesc zi de zi, chiar dacă mai am mici scăpări. Cert este un lucru: simt nevoia să mă regăsesc, să reașez în ordine peisele propriului puzzle. Chiar dacă unii nu văd că ar fi ceva distorsionat sau lipsă la mine, alții intuiesc și chiar îmi arată cu degetul defectele, mai există și o a treia parte: „stil, inteligență, modestia e la ea acasă, mai sunt și alte valențe… iar din punct de vedere sexual, imaginația mea e bogată”.

Sper, de fapt, cred că sunt mai mult de-atât. Am nevoie să mă hrănesc cu acest gând. Dar, la finalul zilei, cine sunt eu? Cum să mă placă X-ulescu, dacă nici măcar eu nu mă plac? Sună a vorbă de om plictisit cu el. Hah! Nici măcar timp de asta nu am, deci e ciudat. În realitate, cred că am devenit foarte critic cu mine și mă prăjesc sub propria lupă dorind să fiu mai bun, mai bun, să le fac tuturor pe plac, să îi mulțumesc pe alții, uitând să păstrez o fărâmă și pentru mine. Acum, când scriu, îmi dau seama cât de greu e să fii cinstit cu tine, în intimitate, fără poleiala de zi cu zi. Când sunt sincer, știu că îi dezamagesc, de fapt, pe cei dragi. Din teamă de a nu-i pierde sau pentru că văd ce nu trebuie, acumulez frustrări și, ca să nu se ajungă la mai rău, dezamăgesc. Dezertez.

Abia acum începe lupta grea. Să fiu sincer în încercarea de a descoperi cine sunt Eu, cu ce caut și ce aștept de la mine. Noi am descoperit și îngropat apoi iubirea de sine. Nu-i nimic, Dumnezeu a dat iertarea. Uitarea. Dar și reamintirea!