Dualismul, cea mai periculoasă trăsătură umană

Când eram puști, foloseam o replică pentru a răspunde la orice afirmație jignitoare despre noi: „Cine zice, ăla este!”. Nu întâmplător, cred eu că suntem ceva mai deștepți când suntem mici și ne distrugem instinctele de percepție a oamenilor pe măsură ce înaintăm în vârstă. Avem lozinci care ne amintesc să fim buni, să nu judecăm pe nimeni, că ceea ce vedem în alții este propria noastră reflexie etc.. Ei bine, e bullshit! Cred în oameni și în diferențele care ne fac minunați, dar nu suport sub nicio formă dualismul. Zâmbetul care ascunde o grimasă, acuza care ascunde scuza, dorința de a-i denigra pe alții sau de a-i marginaliza doar pentru a ne demonstra cât de buni suntem comparativ cu ei și apoi, din nou chinul de a poza în perfecțiunea întruchipată.

Nu-mi dau seama dacă e o trăsătură specific românească sau general valabilă, însă trezește un mare semn de întrebare în mintea mea. De ce? De ce prima care strigă „Uite curva!” este tot o curvă sau o fostă curvă? De ce primul care critică orientarea sexuală a altora este un bisexual ascuns sau gay? De ce râdem de bolile altora, de ce îi marginalizăm și de ce îi dăm afară de la job? E incredibil cum suma viciilor și a defectelor este constantă, dar unii se urâțesc și se înrăiesc mai mult decât alții prin ipocrizie și ignoranță. Nu numai că nu învățăm din experiența altora, dar nu învățăm nici din a noastră: schimbarea stă în noi!

Bineînțeles că am avut și eu demonii mei, ațâțați de ura altora. Dar cu sacrificii, mi-am îndreptat ușor cocoașa de-a lungul timpului. Căci cocoașa nu este bună: îți strâmbă poziția, nefiind nici orizontală, dar nici verticală. Evoluția înseamnă lupta continuă de a te îndrepta și este opusul dualismului.