Adevarul doare. Mereu!

Nu stiu cum sufera un caine. Pot doar sa banuiesc ca simte exact ce simt eu acum. Cunosc expresia, o cunoastem cu totii, cred ca i-am cunoscut si sensul de cateva ori, aceasta fiind una dintre zilele in care am descoperit ca adevarul doare intotdeauna, desi il cautam de parca ar fi cel mai savuros desert.

O vreme (cam lunga, la naiba!) am trait viata altora si am abandonat-o pe a mea. Pentru ca sentimentele au invins ratiunea si, mai ales, pentru ca sunt usor masochist atunci cand ma mint singur, ignorandu-mi prioritatile, limitele, natura de dragul unei realitati care pare mai frumoasa decat a mea. O realitate a altcuiva, mai glamouroasa ori mai calda, mai ofertanta sau mai lipsita de griji, dar care presupune totusi, un soi de impostura. Cand vine momentul adevarului, atunci sa te tii!

De obicei ne purtam asa atunci cand ne lipseste “un ceva” pe care avem impresia ca il gasim la cei din jur. Ne auto-invitam sa ne lasam dusi de val, ancorati intr-o utopie pe care o alimentam zilnic. La fel gresesc si cand imi place o persoana, proiectez asupra ei exact ce imi doresc eu, toate asteptarile si idealurile mele. E suficienta o vorba care sa te trezeasca si sa iti aduca aminte cine esti si care iti e locul! O vorba care naruie podul de minciuni si, intarita de un adevar dureros, iti schimba nu numai mood-ul, ci si directia.

Este august. O sa notez data aceasta. Am incetat sa ma mint, asa ca bifez inca un capitol din care am iesit accidentat moral. Mea culpa. Exact cand crezi ca ai invatat ceva despre viata asta, ca te-ai maturizat sau ca te-ai copt, ea da cu tine de pamant . Cutremur. Explozie. Implozie. Ti se zdruncina toti neuronii ramasi. Este august. O sa tin minte data aceasta. A insemnat venirea pe lume a unui suflet frumos si trezirea unui suflet pierdut.