Q&A

Știți momentul acela de la sfârșitul conferințelor de business când, preț de câteva secunde bune, se lasă o tăcere peste valul de participanți? Speech-uri motivaționale, inspiraționale, experiențe de viață concentrate într-un discurs, pentru ca totul să se termine cu o sesiune de Q&A.

Radiografia celui mai simplu dintre barbati

Mă gândeam zilele astea: mie chiar îmi place că sunt bărbat! Nu e vorba de argumentele clasice, că e mai greu să fii femeie, că trebuie să te epilezi, pensezi etc.etc.etc., să fii perfectă la orice oră, că trebuie să mergi pe tocuri sau să treci prin alte experiențe tipic femeiești.

Aș vrea. Dar fără „dar”

În dimineața asta m-am trezit sub apăsarea dorințelor mele. Câte aș vrea și eu, câte am vrea cu toții… dar greu de obținut. Cu atât mai mult dacă vorbim de lucruri simple, aparent firești. Presupun că e înscrisă în ADN-ul ființei umane nostalgia unei dorințe neîmplinite. Well, my poetic morning:

Frumusețea stă în ochii privitorului!

Nu există nicio pereche de ochelari și nicio operație care să corecteze defectul de vedere care ne împiedică, de obicei, să vedem lumea în ansamblul ei. Pare greu de crezut, dar minunile sunt, de fapt, atomii care ne înconjoară. Începi să le vezi doar când vrei să le vezi, le simți când iei parte la ele și te transformi într-una când începi să fii conștient de tine și când vei simți să o faci.

Mănânci, calule, ovăz?

Împreună cu Monica Munteanu, asociata mea, am PR-izat vreo trei acțiuni ale Regatului Cailor în acest an. Uite-așa, m-am reîndrăgostit de acest sport care îmi părea cumva ușor… Nu e! Dar uiți de greutăți când interacționezi cu acești îngeri reîntrupați care ne sunt alături pe pământ. Îi consider una dintre cele mai frumoase terapii, cum sunt și delfinii sau câinii și nu pot decât să mă bucur când sunt în preajma lor. Îmi înlocuiesc toate grijile cu energie pozitivă și uit de stresul cotidian. De răceala blocurilor și temperatura tot mai nefirească a oamenilor. Cred că asta căutăm cu toții. Mănânci, calule, ovăz?

Denis the Penis!

Și cu sechele. So… încă din copilărie „Denis” era un catalizator al imaginației celorlalți. Mai nou, de ceva ani asociata mea glumește pe tema numelui meu. Și mama la fel. Nu mă deranjează, nu m-a deranjat niciodată, dar ceea ce mi se pare cool de-a dreptul este să pot glumi eu însumi în legătură cu numele pe care îl port. Până la urmă, de ce nu? Sau dacă nu eu, atunci cine?

Eu, cizmarul fără cizme

Dar nu mai am anii ăștia, în schimb am o idee despre inutilitatea credinței în noroc, alegerile pe care le facem și așa mai departe. Totul ține de soartă. Ce ți-e scris, ți-e pus în frunte! Poate sună ciudat, dar e real. Îmi vine în minte imaginea măgarilor care-s însemnați cu Sfânta Cruce pe spate. Diferența dintre a lor și a noastră, a oamenilor, e că are forma păcatelor pe care le facem și pe care- vrem, nu vrem, mai devreme sau mai târziu, le vom plăti.

Prea mulți în mușuroi pentru a fi toți regina

Uneori mă atinge o rază de soare. Conștient. Alteori, privesc o frunză cum dansează cu vântul sau vreo pasăre care își găsește perechea. Văd zâmbetul unui copil care îmi reamintește ce înseamnă inocența. Din păcate, nu se întâmplă acest lucru zi de zi, din cauza celor amintite mai sus.
Încerc să văd, să aud, să simt, să fiu. Să mă cert, să mă iert și apoi să mă iubesc. Dacă nu o fac Eu, atunci cum ar putea ceilalți?